George Enescu • compozitor, violonist, pianist și dirijor român (Liveni-Vârnav, lângă Dorohoi, 1881 – Paris, 1955). Enescu a fost un muzician complet, cu daruri bogate și multiple și un eminent profesor de vioară, printre elevii lui aflându-se, printre alții, Yehudi Menuhin.

Aureola de interpret a făcut prea des să fie uitată profunda originalitate a compozițiilor sale. În lucrările lui, Enescu s-a inspirat din muzica populară a ținuturilor natale, dar evoluția sa a reflectat o tendință progresivă către o utilizare sublimată a acestuia. Folclorul avea încă un rol pitoresc în cele două Rapsodii române (1901). Dar puțin timp mai târziu, este mai bine stăpânit în Simfonia I (1905), care utilizează limbajul polifonic al sfârșitului de secol al XIX-lea, în special cel brahmsian, cu o perfectă stăpânire, dar fără academism, apoi în Sonata a doua pentru vioară și pian (1899), în Octet (1900), în Dixtuor (1906), care realizează o originală sinteză între o inspirație hrănită de marile tradiții clasice și romantice și un cânt pornind de la izvoarele populare.

Însă Sonata a treia pentru vioară și pian „în caracter popular românesc” (1926) este cea în care geniul enescian strălucește cu adevărat : aici folclorul este sublimat, cântul viorii izbucnește, în întregime inventat, ca într-o improvizație liberă, mai înflăcărată chiar decât cea a „lăutarilor” care legănaseră copilăria compozitorului. Deși în rapsodii Enescu pleda pentru preluarea melodiilor populare nealterate, ulterior, ajungând la metoda „creării în caracter popular românesc”, nu va mai prelua teme, ci alt gen de elemente: moduri diatonice și cromatice, celule melodice sau cadențiale, structuri ritmice, tempo-uri, principii de organizare sonoră, maniere de interpretare și trăsături timbrale.